Un autoportret compus din reflexiile numeroaselor oglinzi pe care viața ți le așază în față de-a lungul a unui secol aproape întreg de viețuire, transformate în eseuri autobiografice.

”Am rădăcini în „spațiul mioritic” – mioritic, calificativ derizoriu în concepția unora, fundamental însă pentru modul meu de a înțelege lumea. Am rădăcini atât de adânci încât aparțin – în sensul cel mai strict al logicii matematice – spațiului mioritic. Pot, fizic, să ies din el, ca să văd și să învăț, dar nu mă pot rupe de el. Rădăcinile leagă. Leagă și hrănesc. Să-mi fie rușine că am rădăcini și că aceste rădăcini mă leagă? Poate că ar trebui, căci nu este specific uman, nu este nici modern, nu este rațional să ai, ca om, rădăcini. Gândirea e liberă și eliberează de constrângerile care leagă. Dar rușine nu-mi este. (…) Oare nu te poți împotrivi furtunii stând neclintit, proptit în, legat de, rădăcini, ținându-ți numai – de e curată – firea ta cea adevărată? Dăinuind doar. Și, prin aceasta poate, prin simpla ta vecinătate, ocrotind firi mai plăpânde. Sau, dacă puterea ta nu depășește pe cea a firului ierbii, să o folosești, înfrățită cu cea a firelor vecine, pentru ca, sub vânt pustiitor, să ții la locul ei țărâna care te-a primit la naștere. Să nu se împrăștie în vânt firea neamului, cea bună, cea în care fără șovăială crezi. E o valoare locală, știu, dar potențial universală dacă ți ai înțelepțit temeinic crezul.” (Dan Romalo)