Poeziile din volumul Ultima forsan explorează tensiunea dintre efemeritatea vieții și dorința de eternitate, într-un stil poetic care pendulează între lirismul intim și reflecția filosofică. Poemele se mișcă între real și metafizic, înfățișând o lume a contrastelor, în care divinul și umanul coexistă, iar iubirea și suferința se împletesc în mod indisolubil.

Pe alocuri, tonul poeziilor devine confesiv, aproape de un ritual al împăcării cu sine, dar și al luptei cu propriile contradicții. Textele emană o nostalgie profundă, însoțită de o dorință arzătoare de a înțelege lumea și pe sine, într-o căutare continuă a adevărului personal.

Titlul Ultima forsan este inspirat de o inscripție latină de pe cadranele solare („Poate fi ultima”), aluzie la efemeritatea timpului. Fiecare vers este o reflectare asupra clipei prezente, ca o amintire a faptului că orice oră sau zi poate fi ultima, îndemnând la conștientizarea și trăirea profundă a fiecărui moment. Cititorul este astfel invitat să mediteze asupra sensului vieții și să accepte incertitudinea ca pe o condiție inevitabilă a existenței.